Cele 9 Semințe ale Anului Centenar (I)

Suntem o națiune istorică, demnă, dar bulversată de „țopăielile” istoriei care a venit peste noi ca un tăvălug. Fundamental suntem un popor cu spiritul valorilor bine înfipt în structura noastră internă. Ca esență, suntem mai apropiați de culturile vestice, de cea americană sau britanică, decât de culturile din est. Ne-o arată aproape toate măsurătorile și sondajele care dau ca majoritară apropierea noastră de valorile Uniunii Europeane și de NATO.

Doar că, de ceva timp, suntem o națiune virusată. Copacul pe care înaintașii noștri l-au sădit în 1918 este acum unul aproape uscat, fără vlagă, iar puținele sale roade sunt furate noaptea ca hoții de cei pe care, ca niște bezmetici, i-am creditat și le-am dat puterea.

Avem acum șansa unui nou început. Avem șansa ca, în An Centenar, precum strabunii noștri la 1918, să plantăm semințele unei națiuni demne, prospere, stabile și aducătoare de pace.

Sămânța Regiunilor

Dictaturile ultimului secol au fost disperate să țină puterea într-un singur loc: la București.

Ceaușescu, după ce a avut o tentativă de a muta capitala administrativă la Târgoviște, din raționamente istorice, militar-strategice, dar mai ales pentru că Elena Ceaușescu era născută în zonă, a decis construcția Casei „Poporului”, o megastructură  care a costat vieți, timp și resurse inutile. În ea dorea dictatorul să țină la un loc toate instituțiile țării, toată puterea.

Imediat după revoluție, esalonul II al PCR adunați în FSN a renegat clădirea, fie ca să-și asigure simpatia populației votante, fie ca să nu fie imagistic legați de PCR, fie din ambele motive. Nu se opreau să ne spună public că această clădire este o monstruozitate arhitectonică greu de întreținut și inutilă. Așa ca au pus Parlamentul în Dealul Mitropoliei.

Apoi au venit mineriadele. Evenimente sângeroase care au întărit puterea neonomenclaturii și a deviat țara de la parcursul ei democratic. Cum nu mai era necesar să pară de bună credință, au reocupat Casa Poporului, din același motiv ca și Ceausescu: totul într-un singur loc, la București.

Apoi, înconjurați de garduri înalte, păziți de jandarmi, cei din interior s-au delimitat de populație și au început, de acolo, să confiște țara, instituție cu instituție. Astfel că orice clan, fie el de Teleorman, de Vrancea, de Olt sau de Ilfov a înțeles că cine va ocupa Casa Poporului va conduce România.

Constituția pe care și-au făcut-o pentru interesele lor nu prevede proceduri de balansare a puterii centrale bucureștene cu una provenită din regiunile istorice. Provincia nu are nici un rol, nici un instrument de presiune pe puterea centrala. Iar amânarea reformei administrative, s-a făcut pentru ca nu cumva orașe precum Iași, Craiova, Cluj, Brașov sau Timișoara să concureze Bucureștiul. Mai degrabă au virat banii către altceva decât dezvoltarea acestor mari orașe.

Intrarea în Uniunea Europeană a schimbat acest joc: banii blocați la București pe proiecte urbane au început sa vină de la Bruxelles pe fonduri europene. Cluj, Oradea, Alba Iulia, Timișoara, dar și alte orașe și-au refăcut zone istorice lăsate în paragină. Boc anunța chiar că va prelua un proiect național ignorat de București, respectiv acela al spitalelor regionale, pe care îl va face accesând pentru Cluj fondurile necesare pe proiect european.

Din acest punct de vedere, cât și acela al susținerii de către Bruxelles a luptei anticorupție, UE este o amenințare pentru puterea actuală iliberală de la București.

Mai aveau nevoie de un aliat: biserica, cea care mai pe față, mai pe dos, a susținut partidul la butoane, contra unor avantaje din bani publici: plata diaconilor direct de către stat a fost doar un mic avantaj, grosul ducându-se în contsrucția megacatedralei. Peste 75% făcută din bani publici.

Poziționată lângă Casa Poporului, pe un teren pe care încă plânge un cartier istoric dărâmat de Ceaușescu, megacatedrala pare că nu a fost gândită ca un simbol național, așa cum se declară public, ci ca pe o concurență cu edificiul lui Ceaușescu (nu putea fi mai mare, dar au făcut-o mai înaltă) și pentru întărirea centralizării bisericii ortodoxe, în aceeași logică: totul la București, totul în mâinile unor oameni de rea credință, incompetenți în treburile țării, dar tare competenți în minciună, în furt, corupție și prăduirea resurselor naționale.

Așa că, la An Centenar, e musai să sădim Sămânța Regiunilor, redând demnitatea istorică tuturor provinciilor românești, dându-le dreptul la dezvoltare, autonomie fiscală și la obligativitatea de a fi consultate în toate treburile țării.

Sămânța Educației

În secolul XIX, Alexandru Ioan Cuza punea bazele statului modern român după unirea Valahiei cu Moldova. A înfăptuit sau inițiat o serie de reforme care să ducă țara din feudalism în era industrializării. Educația a avut, evident, un rol important în aceste reforme, însă, cu toată bună-voința principelui Cuza, accesul la educație rămânea totuși unul destul de elitist.

După Războiul de independență, transformarea României în Regat la 1881 și Marea Unire de la 1918, s-a înțeles că era nevoie de integrarea tuturor formelor de educație într-un sistem unitar. Așa a apărut Educația Națională, documentele vremii mai consemnând și termenul de Instrucție. Aceasta primea în 1929 un neverosimil acum 13% din bugetul țării, iar în 1939 aproape 18% din buget.

Au urmat istoric dictaturile: legionară, militară și cea comunistă. Dacă legionarii ucideau la propriu învățământul, mulți profesori universitari fiind executați, iar cei mai norocoși obligați să se pensioneze, comuniștii au încarcerat toată elita națională la Sighet sau la Pitești pentru a-și impune propriul sistem ideologic. Au impus cu forța învățământul obligatoriu, dar l-au subordonat partidului și ideologiei comuniste.

Dacă în 1930 rata de alfabetizare era între 20 și 90%, mai ridicată în Transilvania, după instalarea comunismului partidul a trebuit sa raporteze în numai câțiva ani încheierea cu succes a alfabetizării. Alfabetizare pe care nu au reușit însă să o înfăptuiască niciodată, dar suficientă pentru a putea citi fițuica de partid și a rupe două vorbe în ședința de partid. Restul carierei ținea de obediența față de partid și de spiritul de gașcă.

Așadar educația în Centenarul Marii Uniri a urmat o traiectorie dintre cele mai complexe: de la necesitatea integrarii sistemului educațional al lui Spiru Haret în tot Regatul și alocarea unor resurse enorme pentru construcția de școli și universități, la declinul ei în perioada dictaturilor legionară, antonesciană și comunistă, „abramburită” apoi, după 1989, intenționat și fără pic de rușine, de cadrele de nădejde ale urmașilor comuniști. De la caracterul elitist, la caracterul de masă, dar controlat politic și ideologic. De la orientat către ridicarea culturală a elitelor țării, la impunerea unor idei care să ajute orânduirea comunistă.

Așa că, la An Centenar, e musai să sădim Sămânța Educației, redând tuturor românilor demnitatea dată de cunoaștere, de ridicarea pe scara trebuințelor lui Maslow, acordând un procent de minim 10% din buget ca pe un consens național fără de care, orice adiere de rea credință ne poate destabiliza, învrăjbi și șubrezi fundația pe care ne vom așeza ca națiune.

Sămânța Fundației

Orice structură, indiferent de cât de bine este realizată, fără o fundație solidă, pusă pe un teren stabil, se va prăbuși la orice bătaie mai puternică a vântului.

La fel se întâmplă și cu națiunile. Cele solide au o ancoră dată de o fundație construită într-un moment al istoriei lor: cea americană la 1776, reprezentată de Declarația de Independență, cea franceză la 1789, reprezentată de Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului.

Aceste declarații conțin adevăruri și principii fundamentale, scrise de o elită și adoptate prin consens național. Ele includ suma valorilor pentru care orice cetățean al acelei națiuni și-a dat viața pentru a le apăra, considerându-le mai presus de sacrificiul suprem. Este puntea peste timp care leagă generații de americani, de francezi sau de englezi între ele. Este fundația pe care se sprijină întreaga construcție a acelui stat.

La 100 de ani de la Marea Unire pe noi românii ne leagă mai mult câteva cântece patriotice decât un text civic, o proclamație care să includă valorile noastre naționale. Am adoptat o mulțime de constituții, dar niciuna nu a stat în picioarele istoriei sau intereselor de clan. Am fost în bătaia vânturilor și numai conjuncturi politice favorabile ne-au permis reîntregirea națională.

Dar ce ne leagă cu adevărat? În afara unui drapel național și a unui imn de stat care e mai mult un îndemn la deșteptare decât un sens de a trăi demn, națiunea română este dezbinată în Anul Centenar și ruptă în cele 4 zări.

Ne-ar putea lega dorința de ne putea ÎMPLINI PERSONAL la noi acasă. Acolo unde nu suntem lăsați de o gașcă de hoți care au confiscat statul, fiind obligați să ne luăm lumea în cap, emigrând în alte țări mai prietenoase cu noi ca persoane.

Ne-ar putea lega și dorința de LIBERTATE pentru care s-au sacrificat conaționalii noștri la Brașov în 1987 sau la Timișoara și București în 1989.

Ne-ar putea lega dorința de a fi EGALI ÎN FAȚA LEGII ȘI A LUI DUMNEZEU. Ca nu numai politruci certați cu legea să scape sau să li se interzică răspunderea în fața legii, ca oricarui cetățean. Egalitate care să însemne și accesul neîngrădit la resurse și la oportunități de împlinire personală.

Ori RESPONSABILITATEA SOCIALĂ. Nu asistență dată subiectiv și contra unor beneficii de un reprezentant al unui partid politic. Ci expresia returnării către societate a oportunității ÎMPLINIRII PERSONALE.

Așa că, la An Centenar, e musai să sădim Sămânța unei Fundații, una care să conțină Adevăruri Fundamentale și pe care, prin consens, să o adoptăm ca pe o Declarație națională care să stea la baza întregii construcții constituționale a națiunii române, punte de legătură între noi și generațiile care ne vor urma.

Continuarea aici.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.